i se umplură de lacrămi; se uită într'o parte ca și cum s'ar feri să nu o vadă cineva, și când căzu cu ochii înspre poartă, zări prin picăturile de lacrămi ca printr'un geam ud, un om care venia spre ea. Ca o nebună se repezi spre el. Nu putu să zică decât: ai venit, Dinule?!
Se ținea încleștată de grumazul lui, iar el privia cu o duioșie rușinoasă copilul, care se juca la pământ, alături de ei.
— Mai că nu te cunoșteam, Dinule. Ești așa de schimbat la față!
— Apoi știi, am fost bolnav. M'am făcut ceva mai bine și d-l căpitan mi-a dat concediu ca să viu, să te văd și să mă caut mai bine.
Floricăi nu-i venia să creadă de-l vede pe el, sau de e tot nălucă.
— Ai mâncat, Dinule?
— N'am gustat nimic azi toată ziua. Dar mi-e o sete groaznică. Ceva vin, rachiu ai?
Intr'o clipă ca găti masa pentru el. Se duse, într'un suflet, la crâșma din sat ca să cumpere vin și rachiu, oprindu-se în fugă pe la vecini să le spună că a venit Dinu. In lipsa ei, el luă copilul în brațe mângâindu-l, iar de lângă poiată Duman îl privia de i se părea că-l dojeneste.
Un noian de amintiri trecu prin capul lui aiurit. Voia să-și aducă aminte de tot trecutul lui, dar simția că-i face rău. Aștepta cu nerăbdare pe Florica să sosească dela crâșmǎ.
