amarnic, ca să ție toate în bună regulă, cum îi zisese el. Și dacă în primăvara anului acestuia nu scosese încă plugul la câmp, apoi e, că prea se desnădăjduise și ea de atâta așteptare. Incepuse a-și închipui că nu o să-și mai poată vedea bărbatul. Perduse nădejdea, singura putere care îi mai rămăsese și care o îmbărbăta la muncă.
***
Intr'una din zile, ca în multe altele, Florica, sleită de putere, stătea în mijlocul ogrǎzei înconjurată de maldări de cânepă așezați în picioare ca niște corturi de soldați. Luă un mǎnunchiu de cânepă în mână, se gătia să-l treacă prin melițoi, punea mâna pe cuțitul melițoiului, dar rămânea așa uitată, luată de gânduri.
Ca și cum s'ar încerca să privească printr'o sită deasă, căuta să-și dea seama lămurit, care e pricina adevărată a tuturor chinurilor ce o zbuciumau așa fără de milă. Iși punea într'un chip grosolan întrebări cam astfel: Că dece să fie oare și miliția asta? Ca să se bată cu turcii și tătarii... Dar dece să se bată? Domnii și împărații or fi voind așa..., iar cuțitul melițoiului îi cădea mai ciudos pe mănunchiul de cânepă.
Să-mi iea bărbatul, își zicea ea, în toiul puterei lui; el care era așa de bun la muncă, care ținea așa de mult la casă și... Aci, ochii
