un soldat bun. Nu-l mai înjura. Din contră, își făcuse din el un prieten, căci înțelegeau acum la fel viața de miliție. Și, când vaporul era pe mare și se opria în vreun port, și-l făcea tovarășul de noapte al chefurilor lui. Avea sprijin în el, căci Dinu era soldat țeapăn. Il recomandase d-lui căpitan ca bun soldat, și-l făcu brigadier. Legătura fu și mai strânsă atunci. Domnului sergent îi mai plăceau și cărțile. De ce adică nu le-ar încerca și el? Doar și el avea acum leafă, 12 franci pe lună.
Așa își petrecea bietul Dinu viața. Zăpăceala neîncetată în care îi era capul, îl făcea să creadă, că decând lumea, el nu trăise decât așa. Uitase totul. Din când în când, simțea prin inimă ca o suliță, când își aducea aminte de Florica lui. Ii era rușine de el însuși. Mințea când îi scria că e cuminte și sănătos.
In una din dimineți se prezentă și el la vizita doctorului. Și când îl intrebă cum s'a îmbolnăvit, el răspunse, căutând rușinat în pământ: „Să trăiți, domnule căpitan, e din vis”...
Iată starea în care trebuia să-l vadă Florica lui, care i-a fost totdeauna credincioasă. Ea nu știa toate acestea, dar când o podidia plânsul câteodată așa din senin, își zicea: că de plânge atâta, apoi nu-i a bine.
Doi ani în cap trecură de când Florica tot aștepta oftând și plângând într'una. Muncia
