se gândea că Dinu al ei poate să nu mai fie om de ispravă și să n'o mai iubească.
Inchipuirile și temerile ei n'au înșelat-o. Căci ce se întâmplase? Dinu părăsindu-și vatra și satul lui iubit și intrat în cazarmă, un an i-a fost de ajuns ca să stingă în el acea scânteie de iubire. Supus orbește la toate poruncile sergentului lui, om fără de inimă, cum îl numia el, fiindu-i teamă să se gândească chiar că mai e pe lume ceva mai bun de făcut decât această parte ce legea îi hotărise acum, uitase că a fost și el om odată, că iubise... Il apuca un fel de groază și de desnădejde când se gândia că a pierdut cei mai buni ani din viața lui, ani, în cari ar fi putut și el prinde ceva cheag.
In prada acestor chinuri, credea că nu are ceva mai bun de făcut decât, cu puținele parale, ce nevasta lui îi trimetea, să-și înece necazul la crâșma de lângă cazarmă.
Azi așa, mâine așa; începuse chiar a simți trebuința de a da pe la crâșmă, de câte ori d-nul sergent îl trimetea, înjurându-l, să-i facă câte o treabă.
Se făcuse în cele din urmă și el mai hazliu. In locul acelei melancolii ce vedeai altădată pe fața lui, și în care citeai un suflet dornic de pământul și casa lui, se zugrăvia o nepăsare de om fără nici un căpătâiu.
Domnul sergent îl găsia acum mai desghețat. Iși însușia, cu laudă, meritul că a scos din el
