In timpul iernii, primi mai des scrisori în care îi spunea că a văzut multe lucruri pe acolo. Că nu e cam bine și că de o săptămână e în infirmerie. Dar să nu se sperie, că o să se facă mai bine. „E grea miliția, dragă Florico, adăoga el. Muncim de dimineață până'n scară și dacă ne-ar băga măcar în seamă. Dar nu. Când faci un lucru bine, zice că-ți faci datoria, iar când mai greșești câte odată, te izbește. Par'că n'am avea și noi suflet ca ei. Dar nu mai am mult. Mare e D-zeu! In curând voi scăpa. Ce face Răducu? E sănătos? Ingrijește bine de el. Imi seamănă mie?
Sărmana Florica se hotări cu o încăpățânare nemai pomenită să rabde totul. Știa că într'o zi o să-și recapete pe Dinu al ei.
Dar trecuse anul, intrase într'al doilea și Dinu tot nu mai venia. Ba ceva mai mult; îi scria mai rar și când îi scria, i se părea că nu mai e cu același dor ca anul trecut. Băgase de seamă că-i cerea mereu parale de cheltuială. Ea scotea de unde n'avea, și-i trimetea.
De multe ori, ea, stând pe prispă cu copilul în brațe, cădea pe gânduri. In cap i se învârtiau felurite închipuiri. Și de-odată o podidea un plâns de care nici ea nu-și putea da seama, dar își zicea că nu e a bine. Il iubea mult pe Dinu și o apuca o groază, care făcea să-i tremure toată carnea pe ea când
