Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile și cântau doine, ținându-se de gât cu fetele. Iar mai la o parte, lângă păretele subprefecturei, Dinu și Florica, retrași de sgomot, își vorbeau încet:
— Să îngrijești, dragă Florico, de boi și de casă: că eu o să mă întorc curând și sănătos.
Pe ea o podidea plânsul la fiecare vorbă.
Convoiul plecă pe răcoare în asfințitul soarelui. Lumea îl petrecu până afară din sat cale de un ceas. Cei mai mulți își aduserǎ aminte că trebue să se întoarcă; numai Florica uitase, când Dinu, care o ținea încleștată de mâini, îi zise:
— Intoarce-te Florico, că ești ostenită și, știi, nu trebue să umbli mult.
O sărută din nou pe frunte și cu o voce pripită îi zise:
— Să-mi scrii de e băiet ori fată.
Se smuci din mâinile ei, iar ea rămase încremenită ca de piatră, privindu-l până ce-l pierdu din ochi.
Tot satul era numai o jale. Mamele și nevestele nu se mai puteau astâmpăra pe acasă. Dădeau mereu pela vecini, văitându-se într'una.
Florica ajunsă acasă, i se păru un pustiu groaznic. Puse lacătul pe ușe și alergă într'un plâns la mă-sa. Toate rudele o mângâiau cu vorba, ca să-i facă curaj.
Și când nu mai avu nici lacrimi de stors,
