una pe obrajii Floricăi, îl făcu să rupă tăcerea.
— Nu mai plânge, Florico. Că vremea o să treacă repede. N'o să mor doar în miliție. O să-ți fie mai greu singură. Așa e. Dar, o să-ți mai ajute și tata la câmp. Limba noastră de pământ vine alături de a lui tata Florea. O mai trage și el plugu pe ea. La coasă, că-i mai greu, și la iarnă, când o fi de cărat nutreț pentru vite, o să-ți mai ajute și tata.
— Așa e Dinule. Nu mă speriu eu de muncă, că's sănătoasă. Dar alta e. Cum rămân eu singură? Uite, mi se strânge inima când mă gândesc... De abia începusem și noi a înjgheba gospodăria noastră, ș'acum să rămân așa!... O să muncesc eu, nu-i vorbă; dar mi-e frică că de dorul tău nu o să le pot răzbi pe toate...
Până târziu, au rămas așa, uitați pe prispǎ, aci plângând, aci îmbărbătându-se.
Până să plece recruții, tot satul era într'o fierberc neîncetată. Fiecare cu ai lor se sfătuiau. Părinții mai săraci se împrumutau dela cei mai cu dare de mână, ca să poată da bǎeților lor parale de cheltuială și de drum. Fetele dădeau pe ascuns flăcăilor basmale și inele, jurându-le că nu o să se mărite, că o să-i aștepte.
A treia zi de revizie, în spre seară, toți recrutii erau adunați din nou înaintea subprefecturei. Stăteau gata să ia drumul Galațului.
Mamele plângeau unele în brațele altora.
