Ce-i dreptul, ajunși în ogradă, un umbrar mare de crengi de tei adăpostia trei șiruri de mese lungi, acoperite cu de-ale mâncărei, rachiu, vin și pelin. Ograda nu mai încăpea de oameni. Copiii se mai încălecau și pe gard. Iar Duman și Viorica, pe cari moș Sandu îi dăduse de zestre lui Dinu, ședeau mândri și voioși, cu flori în coarne, lângă peretele casei, numai buni de înjugat la carul, ce va duce zestrea Floricăi la casa cea nouă.
Cât s'a mâncat și băut în ziua aceea, numai părintele Constantin putea să o spue. Nu era decât un chiot de veselie. Din când în când urma câte o tăcere.
Atunci moș Trifu, stâlpul și veselia satului, povestea câte o glumă de iznoavă, potrivită cu o zi ca aceea și mai mult pe seama lui Dinu și a Floricăi.
— Care va să zică, Florico, glumia moș Trifu, lăsași cu buzele umflate pe domnu Ghiță, scriitoru dela subprefectură! Păcat de drumul care l-a bătut împrejurul casei voastre!
— E, arde-l'ar focu de sfrijit! Da ce credea el? Zău, moș Trifule, într'o zi era să-l opăresc cu apă clocotită.
Cei mai bătrâni chefuiau, iar fetele ajutau Floricăi să-și așeze zestrea în car. Flăcăii, făcând brâu împrejurul carului, jucau de duduia pământul. Iar prin colțurile ogrǎzei și pe drumul de dinaintea porții, copii de toate vârstele săreau fără nici o regulă. Cu ochii țintă
