Nu se mai auzia decât foarte rar, câte un lătrat de câine, ori strigătul jâtarului dela țarinele boerești. In curte, se auzia din când în când suflatul greoi al boilor și scărpinatul lor de roatele carului.
Pe la miezul nopții, mama Catrina se deșdeptă de măcăitul rațelor din coștereață. Cu o voce răgușită, scoasă de sub plapomă, ca dintr'o pivniță, zicea bărbatului:
— Ia ascultă, omule, dracul cel împelițat de dihor o să ne mănânce toate rațele.
— Mută-le și tu locul, nevastă.
— De trei ori le-am schimbat locul, dar tot dă peste ele.
— Ei, ce să-ți fac atunci!
Amândoi tăcură și-și ațintiră deodată urechile spre un zgomot ce venia din casă.
— Mamă... mamă!... striga Florica cu jumătate de gură.
— Ce e, Florico?
— Ce frumos cânta cucul!
— Ce zice, nevastă?
— Ce să zică, omule! visează. Când veni dela apă, astăseară, îmi spuse că i-a cântat cucu 'n față și tot cuc îi toacă acum prin cap. Ce-or fi și visurile astea!
— Ba că zău, nevastă, și eu visam, când m'ai trezit, că plătisem birul sfântului Gheorghe.
— Trebue să-l plătim, omule. Și azi mi-a adus o hârtie galbenă dela primărie.
