fara satului unde știa că e locul celor căzuți.
Nimic parcă nu se clintea în imensitatea aceea a șesului însângerat; iar tăcerea acea de mormânt, ce învăluia văzduhul din cer pană în pământ, îi dădea puteri îndoite de fugă. Numai din când în când, amintirea bubuitului groaznic de tunuri, ce-i rămase încă în auz, îi cutremura toată firea și parcă vedea cum, în vălmășagul luptei, flăcăul lui cel iubit, nădejdea și mângâierea bătrâneților lui, înfrunta falnic urgia ce se abătuse asupra satului lor.
Cu iuțeala fulgerului, îi trecu prin minte toate durerile satului pe care el le simțise de zeci și zeci de ani și, slăvind icoane celor căzuți, se ruga:
Și fugea mereu, târându-se spre pata acea albă ce mija mai departe în întuneric. Și cu cât se apropia mai tare, cu atât pata acea lua forma și mărimea unei vedenii îngrozitoare. Iar când fu la doi pași de ea, vederea cadavrelor, căzute unele peste altele, îi slei toate puterile. Rămase încremenit cu ochii holbați, căutând să deslușească, în întunericul nopții, trupul fiului lui iubit.
Făcându-și cruce, se ridică șovăind în genunchi, căutând speriat în jurul lui. La doi pași de marginea mormanului de cadavre, zări trupul flăcăului, zăcând la pământ, ca un brad falnic, doborât de secure.
