— Nu, Dinule; dar am cam întârziat și o să mă țină mama de rău.
Dinu iuți pașii. Ajunși la jumătatea cărării, cârmi spre un copac, puse cofa pe iarbă și se duse drept în fața Floricăi, care se răzimase de trunchiul copacului, că nu știa de ce i se tăiase picioarele. Amândoi, tăcuți, se priveau cu nesat. Vorbele nu le-ar fi fost așa de dulci și de înțelese ca privirile. In vale, giuncanilor nu li se mai vedeau decât spinǎrile și vârful coarnelor din dudăul cel mare. Ochii lui Dinu scânteiau. Pripit, ca și cum s'ar grăbi să bea un pahar de doctorie amară, zise: bună apă, hai!... dar mai buni ochi... nu apucă să sfârșească vorba și ca prin farmec, Dinu își plecă gura pe ochii Floricăi, care stătea neclintită. Iși împlini visul. Și nu știu cum se făcu, gura Floricăi se lipi cu acelaș foc pe puful moale și luciu de sub bărbia lui Dinu.
Cu ochii umezi de lacrimi, amândoi rămân ca doi copii cărora le potolești plânsul dându-le jucăria dorită.
***
Soarele scăpăta grăbit după deal, aurind vârful copacilor; iar pe zarea despre sat, Florica dispărea ca o nǎlucă dinaintea ochilor lui Dinu. I se părea și ei un vis. I se părea că a cunoscut și iubit pe Dinu de când lu-
