găsia și ea pe Dinu așa de frumos și de blând, încât începuse a se cam urlui și ea lângă dânsul. Aci râdea, aci vorbia.
Ca la o comandă, muțiră amândoi. Nu se mai auzia decât scârțâitul nisipului de sub picioarele lor. Ajunși la fântână, o rugă să-i dea cofa, să scoată el apă. Indoit de mijloc, cu fața în spre fântână, Dinu își încordă mâinile lui vânjoase și suflecate, iar ea se mira de atâta putere și cu ochii sorbia farmecul ce pletele lui, desfăcute în două pe umeri, lăsau să se zărească. Dinu bău cu poftă, se șterse cu mâneca pe la gură, și, luându-și căciula de pe cap, își netezi puțin pletele.
— Bună apă, Dinule; ce zici?
— Bună, zău; dar sunt mai buni... aci Dinu zambi, își puse pe cap căciula cam ștrengărește.
Florica înțelese și continuă:
— Mai buni ochii de fată mare; vrei să zici.
— Apoi... n'ai grăit rău, răspunse el, căutând într'o parte.
Florica era fată îndrăzneață pe cât era și de frumoasă. Lui Dinu îi creștea inima că ea a putut să-l înțeleagă ceva.
Incetul cu încetul începu a i se dezlega și lui limba.
— Ia lasă, Florico, să duc eu cofa până'n zarea dealului. Ea nu se împotrivi; dar o văzu, că din ce în ce cădea mai tare pe gânduri.
— Da ce taci acum, Florico? Ori te-ai supărat?
