— Ce ai, Dinule, de ești așa schimbat la față?
— Ia, giuncanii iștia mi-au dat de lucru azi... Am alergat tare după ei... Erau să intre în tarina boerească. Florica începu să-și urmeze calea, iar Dinu pășia ca o umbră în urma ei, fără să știe ce face.
— Ași bea puțină apă, Florico, că tare mi s'a uscat gâtul.
— De ce nu, Dinule; iaca ajungem la fântână.
Ea își întoarse capul spre el, stǎtu puțin, până ce el se apropie și plecară amândoi alături. Mai erau ca la o sută de pași până la fântână. Din când în când lui Dinu îi fulgera prin cap gândul să o sărute, dar ea îl întreba prea multe, și nu dădea răgaz hotărîrii lui.
— Ai frumoși giuncani, Dinule; ia uită-te cum se drăgostesc.
Pe Dinu îl fripse la inimă aceste vorbe.
— Așa e, răspunse el; și-ar grăi și mai frumos, dar li-e limba prea groasă și nu pot.
— Crezi oare că nu se 'nțeleg în limba lor, Dinule?
— Doar din ochi, Florico, să se 'nțeleagă.
El zărise ceva. Ochii Floricăi alunecau când pe pletele negre, ce mângâiau umerii lui Dinu, când pe cămașa lui deschisă în dreptul pieptuli, și își zicea: adevărat, tot satul spune că Dinu lui moș Sandu e băiet frumos și cuminte, iar ca nu prea credea. Acum însă, îl
