săruta și el pe Florica, sau dacă i-ar spune măcar că-i e dragă. Și în auzul acestor vorbe, îl apucă de astă dată un tremur ca de friguri. Sări drept în picioare și plecă hotărit că, de o va întâlni și azi, să nu-i mai scape, să o sărute.
Se apropia tocmai ceasul când ea trebuia să treacă la apă. Incepu a-și mâna încet, incet, giuncanii spre cărare, căutând mereu spre zarea dealului despre sat. Zări pe Florica, coborind mândră și voioasă ca o fată de împărat. Era frumoasă în adevăr. Ochii ei mari și negri și cosița ei bălae, scoase multe oftaturi din pieptul zdruncinat al bietului Dinu. Se grăbia să n'o scape. Nu mai vedea de e piatră sau hârtop pe unde călca. Galben la față, cu buzele vinete, strângea ciomagul în mâini de credeai să-l frângă. Nu mai auzia, nu mai vedea. Parcă i se umfla capul să-i crape pielea depe el. Urechile îi vâjâiau amarnic; ochii i se päienjenise; inima îi svâcnea în piept ca un iepure viu prins de picioare; zgomotul svâcniturilor ei îl simțea până în cap. La jumătate de cărare, se repezi ca un hoț înaintea ei. Ea, văzându-l așa de schimbat la față, se feri puțin, dete pe marginea cărării ca să-și poată urma drumul. Sudori reci și calde îl trecură. Se simția mai slab ca totdeauna. Privirea mândră și fermecătoare a Floricăi îl muțise și de astă dată. Uitase chiar să-i dea și bună ziua.
