I se părea chiar că aude pașii ei venind la el; și atunci, ca un copil, speriat din vis, săria în sus, se ridica pe genunchi, privia pe deasupra vârfurilor de iarbă, rămânea așa uitat, cu gura crăpată, cu ochii țintă spre sat; dar nu zăria nimic. Genunchii îi tremurau de oboseală; desnădăjduit de realitatea crudă a visurilor lui copilărești, cădea mototol din nou în iarbă; și de multe ori atunci, și numai atunci, îl fura somnul și nu se trezia, decât de zgomotul talangei și al foșnăitului de pași ai giuncanilor.
Așa deschidea ochii Dinu în una din zile, trezit de suflatul greoi al giuncanilor, cari pășteau la doi pași de el. Fără să se gândească, ochii îi căzură pe Duman și Viorica, și cu cât îi privia, cu atât se deștepta în el un fel de curiozitate. Părea că o să vadă la ei ceva ce se lovește cu patima lui.
Duman și Viorica pășteau cu nesat iarba cea grasă și mănoasă. Din când în când ridicau capetele, priveau peste luncă, se apropiau unul de altul și își spălau unul altuia perii albi și moi ce le acoperiau gâtul.
Mult înțelese Dinu din toate acestea. Sângele îi veni în obraz. Rușinos, își zicea: nu-s îndrăsneț nici cât Duman măcar.
Rușinea și desgustul de el însuși îi creștea din ce in ce mai mult. Atunci își jura că o să fie și el mai îndrăzneț azi. Că destul a pătimit. Că ce o să fie, dacă, de o pildă, ar
