să-i spue, dar, când era aproape de ea, se urluia, nodul i se ridica deodată până la gât și nu putea să-i zică decât abia neînțeles: bună ziua, Florico, iar ea îi răspundea, urmându-și calea: mulțumim dumitale, Dinule! Atunci el se blestema în gândul lui de-atâta nemernicie. Se făcea că-și întoarce iarăși giuncanii spre luncă și o lua la goană după ei.
Bietul Dinu era una din acele naturi simțitoare, cari rar se mai întâlnesc pe la sate. Și ceeace îl făcea mai nenorocit, era firea lui cea slabă; că nu era și el ca ceilalți flăcăi de seama lui, glumeț și îndrăzneț cu fetele; să le ia și el cu deasila vre-un inel sau vre-o basma cusută frumos; în fiecare zi își punea venin la inimă.
De multe ori, în preajma giuncanilor, trântit, ascuns în iarba cea mare și cu tot felul de mirosuri plăcute, cădea într'un fel de desnădejde înăbușită de o neliniște ce simțea că-i îneacă sufletul. Și atunci își închipuia și își zicea cu o nevinovăție copilărească, ca și cum dorința i s'ar împlini: cum de nu se face acum, o Doamne, să vadă și el pe Florica lui venind singură spre el; să-l întrebe ce are, ce-l muncește; iar el s'o cuprindă în brațe, să-și pună frumușel capul pe sânul ei și să se iubească... așa! Acest vis îl legăna așa de plăcut, în cât uita de e pe pământ cunoscut, ori în vreo grădină peste nouă mări și nouă țări, căutându-și, ca Făt Frumos din poveste, pe Ileana Cosinzeana.
