parcă s'ar fi întrebat ce e de făcut, iar Dinu își întoarse ochii spre sat și din când în când, căuta spre cărarea ce se lăsa pe poteca din stânga, ca și cum ar fi așteptat ceva.
După o clipă de tăcere, le zise:
— Ia dați-mi mingea ceea încoace, s'o văd-i bună? I-o dădură; se uită puțin la ea, și, rezemându-se în ciomag, o asvârli că deabia se mai zărea. Toți rămaseră cu gurile căscate și cu ochii după minge. O luară la goană care s'o apuce întâi; iar Dinu găsise mijlocul să se scape de ei.
In capul lui clocotea, nu gândul jocului de minge, ci alt gând, căruia el nu putea să-i dea de capăt. Simțea că ceva îl arde la inimă; că un fel de nod se ridica pe piept în sus, și ajuns la jumătate se mărea din ce in ce, până i se părea că îi rupe pieptul. Atunci suflarea i se îneca și ochii îi lăcrămau.
Erau trei luni aproape, de când Dinu păștea în sufletul lui un dor, pe care numai Florica, fata lui Mos Ion Florea, putea să i-l potolească. In fiecare zi o vedea coborînd pe cărarea din stânga la fântâna cu dudăi din valea satului. Și când simțea că se apropia vremea să treacă la apă, el se făcea că-ș întoarce giuncanii, mânându-i spre cărare ca să-i ație calea.
Ceasuri întregi se bătea cu gândul, cum s'o dea, cum s'o învârtească, ca să-i spue chinul ce-l muncea. Iși făcea în gând chiar ce
