tele întoarse spre ei, pe muchia unei râpi, învârtind în mâini un ciomag de corn lustruit de vreme mai bine decât de mâna strugarului.
— Ei, bădița Dinu! strigă mirat unul din tovarăși.
In adevăr, era Dinu Horinceanu, flăcăul frumos, cunoscut de toate fetele din sat, fiul lui Sandu Horinceanu.
Trezit ca dintr’un vis, Dinu își întoarse capul spre ei și-i întrebă:
— Ce căutați pe-aici?
— Credeam că-i Mitrică, îi răspunse unul din ei, și veneam să-l înghiem să joace mingea cu noi.
— Mitrică, vedeți, nu-i aici.
Iși lăsă apoi greoi capul pe piept, găurind cu ciomagul nisipul de sub malul pe care ședea.
— Da d-ta, bădiță Dinule, ce faci aici?
— Nu vedeți? Giuncanii ’s în vale. Ii pasc și eu.
— Nu vrei, bădiță Dinule, să te joci cu noi, îi zise cel mai îndrăznet dintre ei.
Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap până 'n picioare și cu un zâmbet mândru le zise: Da ce, credeți că o să mă joc cu niște pici ca voi!
In adevăr, el putea să aibă ca la șase ani mai mult decât ei; era între 19 și 20 de ani; mustața îi mijea.
Câteși trei tovarăși se priveau unul pe altul,
