„Intr’adevăr, cât e de frumoasă lumea,” zise un tânăr entuziast. „Uitați-vă la tulipanii galbeni; jur, că n’ar putea fi mai frumoși decum sunt chiar și în calitate de rachete veritabile. Știți ce încântat sunt, de călătoriile pe cari le-am făcut? Nimic nu cultivează spiritul, mai minunat, decât o călătorie.”
„Păi, grădinile regale să nu-ți închipui, că sunt lumea întreagă, visătorule,” șopti o făclie romană foarte groasă. „Lumea este un loc colosal, ai nevoie cel puțin de trei zile, s’o cunoști temeinic, pe toată.”
„In fine, fie ce colțișor de pământ, care ți-e drag, formează separat o lume pentru sine,” adăugă o roată de foc visătoare, ce nu mai încetà să se tot laude cu inima ei zdrobită de suferințe. „Da, da, știu eu; iubirea nu mai e modernă, au strâns-o de gât poeții. Nda, nda, de când tot scriu despre ea, și-au pierdut creditul, și e foarte natural, că nu-i mai ia nimeni în serios. Adevărata iubire este o suferință mută. Mi-aduc aminte că odată, — dar de ce să vorbesc despre asta? Romanticismul e numai pentru trecut.”
„Fleacuri,” o întrerupse făclia romană, romanticismul nu moare niciodată. Romanticismul, ca să zic așà, seamănă cu luna și viețuiește etern. Să vă spun o pildă: mirele și mireasa se iubesc foarte mult, așà mi-a dat să înțeleg o rachetă sură, ce se afla din întâmplare toc-
