fie cumpărate, tot așa se întâmplă cu puterea de muncă, în special de când turmele trecură definitiv în proprietatea familiei. Familia nu se înmulțea așa de repede ca vitele. Spre a le păzi era nevoie de mai mulți oameni; la aceasta putea fi folosit dușmanul luat prizonier în război, care în afară de aceasta, putea fi pus să se înmulțească tot așa de bine ca și vitele.
Indată ce aceste bogății au trecut în proprietatea privată a familiilor, unde s’au înmulțit repede, ele au dat o puternică lovitură societății întemeiate pe căsătoria pereche și pe ginta matriarhală. Căsătoria pereche introdusese în familie un element nou. Alături de mama bună ea pusese pe tatăl bun care era cunoscut, de bună seamă cu mai multă certitudine decât mulți „tați” din ziua de astăzi. Potrivit diviziunii muncii ce exista atunci în familie, soțului îi revenea sarcina de a agonisi hrana și uneltele de muncă necesare pentru aceasta, deci și proprietatea asupra acestora; în caz de despărțire el le lua cu sine, după cum femeea își reținea uneltele casnice. După obiceiul societății de atunci, soțul era deci și proprietarul noului izvor de hrană — vitele, și mai târziu al mijloacelor noi de muncă — robii. Insă potrivit obiceiului aceleiași societăți, copiii lui nu puteau să-l moștenească, căci în această privință lucrurile stăteau în felul următor.
Potrivit matriarhatului, deci atâta timp cât descendența era socotită numai în linie feminină și potrivit datinei ereditare primitive în gintă, la început rudele de gintă moșteneau pe tovarășii lor de gintă morți. Averea trebuia să rămână în gintă. Dată fiind neînsemnătatea obiectelor care o compuneau, în practică trebue să fi trecut totdeauna la rudele de gintă mai apropiate, deci la rudele de sânge după mamă. Copiii bărbatului mort nu aparțineau însă ginții sale, ci aceleia a mamei lor; ei moșteneau pe mama lor la început împreună cu celelalte rude de sânge ale ei, mai târziu poate chiar în primul rând; dar dela tatăl lor ei nu puteau să moștenească nimic, fiindcă nu făceau parte din ginta lui, în care trebuia să rămână averea acestuia. După moartea proprietarului turmelor, ele trebuiau să treacă, deci, în primul rând la frații și surorile lui și la copiii surorilor
