dânsa urmează: iobăgia în evul mediu, munca salariată în epoca modernă. Acestea sunt cele trei mari forme ale subjugării, care caracterizează cele trei mari epoci ale civilizației; robia fățișă și, în timpurile din urmă, robia mascată, merg mereu alături.
Treapta producției de mărfuri, cu care începe civilizația, se caracterizează economicește: 1. prin introducerea banilor de metal, iar prin aceasta a capitalului bănesc, a dobânzii și a cametei; 2. apariția negustorimii ca o clasă mijlocitoare între producători; 3. nașterea proprietății private asupra pământului și a ipotecii și 4. întrebuințarea muncii robilor ca formă dominantă a producției. Forma de familie corespunzătoare civilizației și care devine definitiv dominantă odată cu ea este monogamia, dominarea bărbatului asupra femeii, și familia luată izolat ca unitate economică a societății. Rezumatul societății civilizate este statul, care în toate perioadele tipice este, fără excepție, statul clasei dominante și rămâne în toate cazurile în esență o mașină pentru a ține în supunere clasa asuprită, exploatată. Caracteristic pentru civilizație mai sunt încă: pe de o parte, statornicirea contrazicerilor dintre orașe și sate ca temelie a întregii diviziuni sociale a muncii; pe de altă parte, introducerea testamentelor prin care proprietarul poate dispune de averea lui și după moarte. Această instituție care contrazice direct vechea orânduire gentilică era necunoscută în Atena până la Solon; în Roma ea a fost introdusă de timpuriu, nu știm când[1]. La Germani ea a fost introdusă de preoți, pentru ca Germanul de treabă să poată lăsa nestânjenit bisericii partea lui de moștenire.
- ↑ „Sistemul drepturilor câștigate” al lui Lassalle, în partea a doua a lui, se învârtește mai ales în jurul ideii că testamentul roman ar fi tot așa de vechi ca și Roma însăși, că pentru istoria romană n’ar fi existat „nicio vreme fără testament”; că, mai mult încă, testamentul ar fi luat naștere din cultul morților, în epoca preromană. Lassalle ca un credincios vechi-hegelian, face să derive normele de drept roman nu din relațiile sociale ale Romanilor, ci din „noțiunea speculativă” a voinței, și ajunge astfel la această afirmație cu totul neistorică. Nu trebue să ne mirăm că găsim aceasta într’o carte, care, bazându-se pe aceeași noțiune speculativă, ajunge la concluzia că în moștenirea romană trecerea averii ar fi fost un lucru absolut secundar. Lassalle nu numai că crede în iluziile juriștilor romani, mai ales din vremurile mai vechi, dar îi și întrece. — (Nota lui Engels)
