clasă care se desvoltă chiar în sânul societății gentilice. La Roma societatea gentilică se transformă într’o aristocrație închisă, în mijlocul unei plebe numeroase, separate de dânsa, lipsite de drepturi, dar având multe îndatoriri; biruința plebei sfărâmă vechea orânduire gentilică și întemeiază pe ruinele ei statul, în care, în curând, atât aristocrația gentilică cât și plebea dispar cu totul. In sfârșit, la biruitorii germani ai imperiului roman, statul izvorăște deadreptul din cucerirea unor întinse teritorii străine, pentru stăpânirea cărora organizația gentilică nu oferea niciun fel de mijloace. Dar fiindcă această cucerire nu este legată cu nicio luptă serioasă cu vechea populație, nici cu o diviziune mai înaintată a muncii, fiindcă treapta de desvoltare economică a cuceriților și a cuceritorilor este aproape aceeași, deci baza economică a societății rămâne aceeași ca și înainte, orânduirea gentilică poate să continue să dureze veacuri întregi sub o formă schimbată, teritorială, ca obștie de marcă și chiar să întinerească pentru un timp sub formă slăbită în neamurile de mai târziu: de nobili și patricieni, ba chiar și în neamuri de țărani ca în Dithmarschen[1].
Statul nu-i, deci, nicidecum o putere impusă societății din afară; el nu este nici „realitatea ideii morale”, „imaginea și realitatea rațiunii”, cum susține Hegel. El este mai curând un produs al societății pe o anumită treaptă de desvoltare, el este mărturia că societatea aceasta s’a încurcat într’o contrazicere de nerezolvat, cu sine însăși, că s’a scizionat în antagonisme de neconciliat, pe care nu este în stare să le înlăture. Dar pentru ca aceste antagonisme, aceste clase cu interese economice contradictorii, să nu se consume ele însele și societatea într’o luptă stearpă, a fost nevoe de o putere care, stând în aparență deasupra societății, să modereze conflictul, să-l ție în limitele „ordinii”; și această putere, ieșită din sânul societății, dar care, punându-se deasupra ei, se înstrăinează din ce în ce mai mult de ea, este statul.
