a maselor și înmulțirea masei de săraci. Noua aristocrație a bogaților, în măsura în care ea nu se contopise încă cu vechea nobilime de trib, o împinse definitiv pe planul al doilea (în Atena, în Roma, la Germani). Și alături de această despărțire după avere, a oamenilor liberi în clase, se produce, cu deosebire în Grecia, o colosală mărire a numărului robilor[1] a căror muncă silită alcătuia temelia pe care se ridica suprastructura întregii societăți.
Să vedem acum ce a devenit orânduirea gentilică sub acțiunea acestei transformări sociale. Față de noile elemente care se desvoltaseră fără amestecul ei, ea n’avea nicio putere. Condiția ei preliminară era ca membrii unei ginți sau ai unui trib să fie uniți pe acelaș teritoriu și să-l locuiască în mod exclusiv. Aceasta încetase de mult. Pretutindeni gințile și triburile se amestecaseră, pretutindeni robii, supușii ocrotiți de legi, străinii, locuiau printre cetățeni. Stabilitatea domiciliului la care se ajunsese abia spre sfârșitul treptei de mijloc a barbariei fu, fără încetare, violată prin mobilitatea și schimbarea domiciliului, pricinuite de negoț, de schimbarea îndeletnicirii și de schimbările proprietății funciare. Membrii organizațiilor gentilice nu mai puteau să se întrunească pentru a se ocupa de propriile lor treburi comune; numai de lucruri puțin importante, cum erau serbările religioase, se mai îngrijeau întrucâtva. Pe lângă nevoile și interesele pentru apărarea cărora erau destinate și de care erau capabile organizațiile gentilice, transformarea produsă în raporturile de producție și schimbările care rezultară de aci în structura socială, dădură naștere la noi cerințe și interese, care nu numai că erau străine vechii orânduiri gentilice, dar îi erau chiar opuse în toate privințele. Interesele grupelor de meseriași rezultate din diviziunea muncii, nevoile deosebite ale orașelor în opoziție cu acelea ale satelor, cereau organe noi; dar fiecare din aceste grupe era alcătuită din
