minare și de împilare a propriului popor. Aceasta însă n’ar fi fost niciodată cu putință, dacă setea de bogăție n’ar fi împărțit pe membrii ginții în bogați și săraci, dacă „deosebirile de proprietate înăuntrul aceleeași ginți n’ar fi prefăcut unitatea de interese, în antagonism între membrii ei” (Marx), și dacă extinderea robiei n’ar fi început deja a face să se privească agonisirea mijloacelor de trai prin muncă drept o activitate vrednică numai de robi și mai rușinoasă decât prădarea.
***
Am ajuns astfel în pragul civilizației. Ea începe printr’un nou progres în diviziunea muncii. Po treapta de jos, oamenii produceau numai pentru propriile lor nevoi; actele de schimb care aveau loc ici-colo priveau numai prisosul ce se ivea întâmplător. Pe treapta de mijloc a barbariei, la popoarele de păstori, găsim deja în vite o proprietate, care, la o anumită mărime a turmei, dă regulat un prisos, peste nevoile proprii; totodată găsim o diviziune a muncii între popoarele de păstori și triburile înapoiate fără turme; astfel găsim alături două trepte de producție deosebite, și de aci condițiile pentru un schimb regulat. Treapta superioară a barbariei ne oferă o și mai mare diviziune a muncii între agricultură și meserii, și cu aceasta producerea unei părți din ce în ce mai mari de produse ale muncii, direct pentru schimb, ceeace aduse transformarea schimbului între producători individuali într’o necesitate vitală pentru societate. Civilizația întărește și accentuiază toate aceste feluri de diviziune a muncii deja existente, mai ales prin ascuțirea contrazicerii între orașe și sate (orașele putând domina economicește satele, ca în antichitate, sau satele putând domina economicește orașele, ca în evul mediu) și adaugă a treia diviziune a muncii caracteristică ei, și de o însemnătate hotărîtoare: ea dă naștere unei clase care nu se mai îndeletnicește cu producția, ci numai cu schimbul produselor — negustorii. Până acum, orice început de formare de clase era în legătură exclusiv cu producția; el despărțea pe
