prietate privată care putea fi înstrăinată, alod. Pădurile și pășunile rămaseră neîmpărțite, pentru folosința obștească; această folosință, ca și modul de lucrare a pământurilor împărțite, erau reglementate după obiceiul vechi și după hotărîrea comunității. Cu cât ginta ședea de mai mult timp în acelaș sat, și cu cât se contopeau mai mult, treptat, Germanii cu Romanii, cu atât mai mult caracterul de rudenie al uniunii dispărea, făcând loc celui teritorial; ginta dispăru în comunitatea de marcă, în care, ce-i drept, se pot vedea încă destul de des urme care îi situează originea în relațiile de rudenie ale membrilor comunității. Astfel orânduirea gentilică, se prefăcu pe nesimțite cel puțin în țările în care se menținu comunitatea de marcă — în Nordul Franței, Anglia, Germania și Scandinavia — într’o orânduire teritorială și căpătă prin aceasta posibilitatea de a se acomoda statului. Dar ea păstră totuși caracterul primitiv democratic, care e propriu întregii organizații gentilice și astfel, chiar în forma degenerată ce-i fu impusă mai târziu, ea păstră o rămășiță din orânduirea gentilică, ceeace servi în mâinile celor subjugați ca o armă până în timpurile cele mai noi.
Dacă, deci, legătura de sânge în gintă pieri curând, apoi aceasta a fost o urmare a faptului că în triburi și în întreg poporul, instituțiile ei degenerară în urma cuceririi. Noi știm că domnia asupra unor subjugați nu se poate împăca cu orânduirea gentilică. Aci vedem acest lucru pe scară întinsă. Popoarele germane, stăpâne peste provinciile romane, aveau de organizat această cucerire a lor. Dar masele romane nu puteau fi nici încorporate în grupele gentilice, nici stăpânite cu ajutorul acestora. In fruntea organelor administrative locale romane, care în mare parte continuau a exista la început, trebuia așezată o putere care să înlocuiască statul roman, și această putere nu putea fi decât un alt stat. Organele orânduirii gentilice trebuiră deci să se prefacă în organe de stat și, sub presiunea împrejurărilor, chiar foarte repede. Or, cel dintâi reprezentant al poporului cuceritor era șeful armatei. Asigurarea teritoriului cucerit înăuntru și în afară, cerea întărirea puterii lui. Sosise clipa pentru
