Mai sus ne găseam la leagănul civilizației antice grecești și romane. Acum stăm în fața sicriului ei. Peste toate țările din basinul Mării Mediterane trecuse rindeaua nivelatoare a domniei romane, și aceasta ținu veacuri dearândul. Acolo unde limba greacă nu se împotrivea, toate limbile naționale trebuiră să facă loc unei limbi latine stricate; dispărură toate deosebirile naționale, nu mai erau nici Gali, nici Iberi, nici Liguri, nici Norici, toți deveniseră Romani. Administrația și dreptul roman disolvaseră peste tot locul vechile uniuni de ginți și, odată cu ele, nimiciră ultima rămășiță de activitate proprie locală și națională. Romanitatea de curând fabricată nu oferea nimic în schimb. Ea nu exprima nicio naționalitate, ci, dimpotrivă, numai lipsa de naționalitate. Elementele noilor națiuni erau în ființă pretutindeni; dialectele latine din diferitele provincii se diferențiară din ce în ce mai mult; hotarele naturale, care făcuseră mai înainte din Italia, Galia, Spania, Africa teritorii de sine stătătoare, mai existau încă și se mai făceau încă simțite. Dar nicăieri nu exista puterea care să unească laolaltă aceste elemente în noi națiuni; nicăieri nu era încă vreo urmă de capacitate de desvoltare, de putere de împotrivire, cu atât mai puțin putere de creație. Masa uriașă de oameni de pe colosalul teritoriu era unită numai printr’o singură legătură: statul roman, și acesta le ajunsese cu timpul cel mai rău dușman și asupritor. Provinciile nimiciseră Roma; însăși Roma devenise un oraș de provincie ca și celelalte — era privilegiat, dar nu mai era stăpânul, nu mai era centrul imperiului universal, nici măcar reședința împăraților și a ajutorilor lor, care trăiau acum în Constantinopol, Trier, Milano. Statul roman devenise o mașină uriașă și complicată numai pentru despuierea supușilor. Biruri, dări către stat, și prestații de tot felul aruncau masa populației într’o sărăcie din ce în ce mai mare; împilarea crescuse până la un grad de nesuferit datorită stoarcerilor făcute de guvernatori, de perceptorii de impozite, de soldați. Iată la ce dusese domnia statului roman asupra lumii: el își întemeia dreptul de existență pe păstrarea ordinii înăuntru și pe apărarea împotriva barbarilor în afară. Dar ordinea lui era mai rea decât cea mai grozavă desordine, și
