varea proprie a pământului; pe lângă aceasta, o bucată de pământ era lucrată în comun și produsul împărțit. In analogie cu Irlanda și Scoția, nu rămâne nicio îndoială că aceste obștii sătești reprezentau gințile sau subdiviziunile ginților, chiar dacă o nouă verificare a legilor din Wales pentru care îmi lipsește timpul (extrasele mele sunt făcute în anul 1869) n’ar dovedi aceasta în mod direct. Ceeace dovedesc însă deadreptul izvoarele walice, și odată cu ele și cele irlandeze, este faptul că la Celți în veacul al XI-lea căsătoria pereche nu fusese încă nicidecum înlocuită de monogamie. In Wales abia după șapte ani o căsătorie devenea indisolubilă, sau mai bine zis, nu putea fi denunțată. Chiar dacă nu lipseau decât trei nopți până la împlinirea celor șapte ani, soții se puteau despărți. Atunci se făcea împărțeala: femeia împărțea, bărbatul își alegea partea lui. Mobilele se împărțeau după anumite reguli, foarte umoristice. Dacă bărbatul desfăcea căsătoria el trebuia să înapoeze nevestei zestrea și alte câteva lucruri; dacă femeea făcea aceasta, ea primea mai puțin. Dintre copii, bărbatul primea doi și femeea unul, și anume pe cel mijlociu. Dacă femeea, după despărțire, se mărita din nou, iar primul ei bărbat venea s’o ia iar la el, ea trebuia să-l urmeze, chiar dacă pusese deja un picior în noul pat conjugal. Dacă însă trăiseră împreună șapte ani, atunci deveneau soț și soție, chiar dacă înainte căsătoria nu fusese formal încheiată. Castitatea fetelor înainte de căsătorie nu era strict păstrată sau cerută; normele privitoare la acestea sunt de natură foarte frivolă și nu se potrivesc de loc cu morala burgheză. Dacă femeea comitea un adulter, atunci bărbatul avea voe s’o bată (e unul din cele trei cazuri în care îi era îngăduit acest lucru; altfel era pedepsit), după care însă nu mai putea cere nicio altă satisfacție, căci „pentru aceeași greșeală poate exista sau ispășire sau răzbunare, nu însă și una și alta”. Motivele pentru care femeea putea cere divorțul, fără a pierde din pretențiile ei cu ocazia despărțirii, erau de natură foarte largă: era de ajuns respirația neplăcută a bărbatului. Banii ce trebuiau să fie plătiți șefului de trib sau regelui pentru răscumpărarea dreptului primei nopți (gobr merch, de aici numele medieval marcheta, în limba franceză
137
