îndrăzneață și, în al doilea rând, ea este în contrazicere cu textul limpede al pasajului citat; Senatul dă soției acest drept în locul soțului, el îi dă exact, cât i-ar fi putut da soțul ei, nici mai mult și nici mai puțin, dar ceeace îi dă este un drept absolut, nelegat de nicio restricțiune; așa încât, dacă ea face uz de acest drept, să nu trebuiască să sufere de pe urma acestui fapt nici noul ei soț; Senatul însărcinează chiar pe consulii și pe pretorii prezenți și viitori să îngrijească pentru ca nicio nedreptate să nu i se întâmple ei din această cauză. Ipoteza lui Mommsen pare deci cu totul inadmisibilă.
Sau dimpotrivă: femeea se căsătorea cu un bărbat dintr’o altă gintă, ea rămânând însă în ginta ei. Și atunci, după pasajul de mai sus, soțul ei ar avea dreptul să îngăduie soției de a se căsători în afară de ginta ei proprie. Aceasta înseamnă că el ar fi avut dreptul să dispună de treburile unei ginți din care nici nu făcea parte. Lucrul este atât de absurd încât nu face să ne oprim mai mult asupra lui.
Rămâne deci numai presupunerea că femeea, în prima căsătorie, s’ar fi măritat cu un bărbat din altă gintă și ar fi trecut prin această căsătorie deadreptul în ginta soțului, ceeace admite și Mommsen în asemenea cazuri. Atunci imediat devin clare toate relațiile. Femeea, despărțită prin căsătorie de vechea ei gintă, și primită în noua uniune gentilică a soțului, ocupă acolo o situație cu totul specială. Ea este, ce-i drept, membră în gintă, dar nu este înrudită prin sânge; felul în care a fost primită o liberează din capul locului de orice oprire de a se căsători înăuntrul ginții în care ea a intrat tocmai prin căsătorie; apoi, ea este primită în uniunea conjugală a ginții, moștenește la moartea soțului ei averea lui, deci averea unui membru al ginții. Ce este mai firesc decât dorința ca această avere să rămână în gintă, ca femeea să fie astfel datoare să se căsătorească cu un membru din ginta primului ei soț și nu cu un altul? Și dacă trebue să se facă o excepție, cine este mai competent s’o împuternicească în acest scop decât acela care i-a lăsat averea, adică primul ei soț? In clipa în care i-a lăsat o parte din avere și i-a dat voie, în acelaș timp, să treacă această parte din avere într’o gintă străină, prin căsă-
129
