dacă nu exclusiv, pe un singur pasaj foarte discutabil din Liviu (Cartea XXXIX, cap. 19), după care Senatul, în anul 568 dela înființarea orașului[1] adică 186 înaintea erei noastre a decis, uti Feceniae Hispallae datio, deminutio, gentis enuptio, tutoris optio item esset quasi ei vir testamento dedisset; utique ei ingenuo nubere liceret, neu quid ei qui eam duxisset, ob id fraudi ignominiaeve esset — că Fecenia Hispalla va avea dreptul de a dispune de averea ei, de a o micșora, de a se căsători în afară de gintă, și de a-și alege un tutore, întocmai ca și cum soțul ei (mort) i-ar fi transmis acest drept prin testament; că ea poate să ia în căsătorie un om complect liber și că aceluia care o va lua de nevastă să nu i se socoată aceasta ca o faptă rea sau rușinoasă.
Fără îndoială că Feceniei, femee liberată, i se acordă aci dreptul de a se căsători în afară de gintă. Și tot așa de neîndoielnic este faptul, că soțul avea, prin aceasta, dreptul să transmită prin testament soției sale dreptul de a se căsători, după moartea lui, în afară de gintă. Dar, în afara cărei ginți?
Dacă, după cum crede Mommsen, femeea trebuia să se căsătorească înăuntrul ginții sale, atunci și după căsătorie ea rămânea în această gintă. Dar, în primul rând, această pretinsă endogamie a ginții este tocmai ceeace trebue dovedit. Și, în al doilea rând, dacă femeea trebuia să se căsătorească înăuntrul ginții, atunci, firește, că trebuia s’o facă și bărbatul, căci altfel el n’ar fi putut găsi o soție. Ajungem astfel la concluzia că soțul putea lăsa soției sale prin testament un drept pe care el însuși, pentru sine, nu-l avea; ajungem la un non-sens juridic. Mommsen simte și el acest lucru și deaceea el face presupunerea, că „pentru căsătoria în afară de gintă era nevoe, probabil de drept, nu numai de consimțământul aceluia ce deținea autoritatea, ci și de al tuturor tovarășilor de gintă”. (pag. 10, notă). In primul rând, aceasta este o presupunere foarte
- ↑ La Romani timpul socotit „dela înființarea orașului” (Roma) începe cu anul 754 înaintea erei noastre. — Nota Red.
