de fiecare. Totuși și mai târziu găsim pământ în stăpânirea ginții, fără a mai vorbi de pământul statului, în jurul căruia se învârtește întreaga istorie lăuntrică a republicii.
6. Obligațiunea tovarășilor de gintă de a se apăra și ajuta reciproc. Despre aceasta istoria scrisă ne arată numai frânturi; statul roman se ridică chiar dela început cu o asemenea superioritate, încât dreptul de protecție împotriva nedreptăților trecu asupra lui. Când Appius Claudius fu arestat, toată ginta lui purtă doliu, chiar acei care erau vrăjmașii lui personali. Pe vremea celui de al doilea război punic[1], gințile se uniră pentru răscumpărarea tovarășilor de gintă căzuți prizonieri; senatul le interzise s’o facă.
7. Dreptul de a purta numele ginții. El rămase până în vremea împăraților; celor liberați din robie li se îngădui să adopte numele de gintă al foștilor lor stăpâni, fără a se bucura totuși de drepturile gentilice.
8. Dreptul de a adopta străini în gintă. Aceasta se făcea prin adopțiunea într’o familie (ca la Indieni), fapt ce atrăgea după sine primirea în gintă.
9. Despre dreptul de a alege și destitui pe conducător nu se pomenește nicăieri. Deoarece însă, în primele timpuri ale Romei, toate slujbele erau ocupate prin alegere sau numire, începând cu regele ales, și deoarece și preoții curiilor erau aleși de curii, trebue să admitem acelaș lucru pentru conducătorii (principes) ginților — chiar dacă ar fi devenit deja regulă ca alegerea să se facă dintr’una și aceeași familie din gintă.
Acestea erau funcțiile unei ginți romane. Cu excepția trecerii la patriarhat, care era deja fapt îndeplinit, ele sunt icoana credincicasă a drepturilor și datoriilor unei ginți irocheze; și aci „se întrezărește clar irochezul”.
Ajunge un singur exemplu ca să se vadă câtă confuzie domnește încă și astăzi cu privire la orânduirea gentilică romană
- ↑ Războaiele punice sunt cele trei războaie pe care le-a dus Roma contra Cartaginei. Cel de al doilea război punic a avut loc în 218—201 înaintea erei noastre. — Nota Red.
