tâta ele erau ereditare. La ocuparea funcțiilor vacante se stabilește treptat regula de a da preferință rudei gentilice celei mai apropiate a înaintașului — fratele ori fiul surorii — dacă nu există pricini ca să se treacă peste dânsul. Dacă, deci, la Greci, sub domnia patriarhatului, funcția basileusului trecea de regulă asupra fiului, sau asupra unuia din fii, aceasta dovedește doar că fiii aveau în favoarea lor probabilitatea de a fi aleși ca urmași de către popor; aceasta nu constitue însă deloc o dovadă a dreptului legal de succesiune fără vot popular. Ceeace vedem aici constitue, la Greci și la Irochezi, primul germene al familiei nobile, deosebite înăuntrul ginții; iar la Greci constitue și primul început al unei viitoare șefii sau monarhii ereditare. Este deci de presupus că, la Greci, cel care ocupa funcția de basileus trebuia să fie sau ales de popor, sau confirmat în funcțiune de organele recunoscute ale acestuia — sfatul sau agora — așa cum se făcea cu „regele” (rex) roman.
In „Iliada”, Agamemnon, căpetenia bărbaților, ne apare nu ca un rege suprem al Grecilor, ci drept comandant suprem al unei armate aliate în fața unui oraș asediat. Și despre această calitate a lui vorbește Ulise, când izbucnise cearta între Greci, în vestitul pasaj: „Nu este bine când comandă mulți; să comande unul singur”, etc. (după care urmează versul preferat cu sceptrul, care a fost adăugat mai târziu). „Ulise nu ține aici o prelegere despre o formă de guvernământ, ci cere supunere față de șeful suprem al armatelor în război. Pentru Greci, care în fața Troiei reprezentau numai o oaste, lucrurile se petreceau destul de democratic în adunarea poporului (agora). Atunci când Achille vorbește de daruri, adică de împărțirea prăzii, el nu însărcinează niciodată cu împărțirea ei nici pe Agamemnon, nici pe un alt basileus, ci pe „fiii Aheilor”, adică poporul. Epitetele: „născut din Zeus” „hrănit de Zeus”, nu dovedesc nimic, întrucât fiecare gintă se trage dintr’un zeu, iar aceea a șefului de trib dintr’un zeu „mai distins”, în cazul de față din Zeus. Chiar și cei ce nu erau personal liberi, ca porcarul Eumeus și alții, sunt „divini” (dioi și theioi) și anume în „Odisseea”, deci mult mai târziu decât pe vremea „Iliadei”; în aceeași „Odissee” se mai dă
109
