6 PERICLE PAPAHAGI 136
Cuvântul Vlǎhút, așa cum îl simt Aromânii, este mai mult un termen de desmierdare, arătând pe un Vlah mai mic, mai drăguț, pe un Vlah bun, fără drăcii, fără viclenii, dar pe care îl poți ușor înșela, din pricina bunătății sufletești a lui. Vlăhùt la prima vedere s-ar părea că se derivă de la Vlah cu sufixul -ut (-utus), pe care-l găsim în limbile romanice și în limba românească (cfr. cuvântul aromânesc bărbuță = căpățâna prasului), etc... sau în cuvântul propriu Barbutĭ, Șamutǐ, Dauti, Canutǐ și altele, ceea ce n-ar fi imposibil. Sau de la Vlah cu sufixul ce-l găsim în adjectivele verbale ca avut, durut, vrut-ete; cir. limbut, it. lin(n)utu (Arhiva, XXX , 1923, p. 366). S-ar putea să derive însă și de la Vlah, plus sufixul-ut, devenit Vlâhuț întâiu și apoi din pluralul Vlăhuți, prin analogie cu duruți, cunuscuți, avuți, etc... S-a format singularul Vlăhùt*, deși sub formă de Vlăhúț nu știu să se audă undeva printre Aromâni, în afară de numele propriu Vlăhuță, derivat firește din Vlăhuțu, numele proprii aromânești având atitudinea a se întrebuința deopotrivă la sfârșit cu «u» sau «a»: Costu și Costa; Mitru, și Mitra, așa cum am arătat în diferite împrejurări. Sufixul-- uț la nume proprii în Aromână este foarte uzitat, cum rezultă din exemple ca Mihuțu (-uța), Nicuțu (-uța) Guțu (-uța) etc... presupunând ceva mic, drăgălaș, ca și însuș cuvântul n'icuțu (= micuț). Termenul Vlăhut, după părerea mea, este important, ca unul care ne vorbește de anumite legături dintre frați. Este adevărat că unii cărturari aromâni, ieșiți din școlile românești, — și numai aceștia — în năzuința de a-i da o explicare cuvântului Vlăhut, din neștiință, fără nici un temeiu, îl pun în legătură cu cuvântul aromânesc hut, «prost», «netot», uzitat în jurul Bitulei și prin Macedonia. Derivarea aceasta din Vlah și hut este însă cu totul arbitrară, deoarece Vlăhut este întrebuințat deopotrivă la toți Aromânii, și în Epir, Tesalia, Albania, unde cuvântul hut nu se aude deloc. La aceștia hutului i se zice: chirut, glar, hazò, etc... dar hut, nu. Cum s-ar deriva deci din hut, dacă hut nu se aude la aceștia, în afară de Macedonia și încă nu la toți, nici aici ? Trebuește așadară înlăturată părerea acestor derivări neîntemeiate și susținută, după cum s-a spus, de cărturarii aromâni, luându-se după asonanța de la sfârșitul cuvântului Vlăhut cu hut.
- - D-l Pușcariu S. îl ține de formație românească în Convorbiri Literare, XXXV , pag. 331.
www.digibuc.ro
