Să curățe neghina din tot regatul său,
Cerea să i se ierte a se ’ntoarce acasă,
Să-și apere moșia. Și regele, atunci,
Stătu de se gândi o clipă, dar, la urmă,
Se învoi. Și prințul și Enid se porniră,
Având alaiu cincizeci de cavaleri, spre țermul
Savernului și-apoi trecură spre moșie :
Și-aici, gândind că, dacă a mai trăit vre-odată,
Femeie cu credință bărbatului, e-a lui,
O ’ncunjura cu multă și dulce îngrijire,
I se ’nchina și nu voia s’o părăsească
De loc, uitând astfel de vorba dată regelui,
Uitând de vânătoare și de șoimi,
Uitând de încercarea prin arme, de întreceri,
Uitându-și și de slavă și de-al lui nume chiar
Uitând de grija toat’ a cârmuirii,
Și ei îi era silă de-aceste uitări toate
Și ’ncetul pe încetul, când se ’ntâlniau în cale
Doi oameni sau mai mulți dintr’înșii laolaltă,
Râdeau în multe feluri de slăbiciunea lui,
Parcă și-ar fi pierdut cu totul bărbăția
Și ’n grija de nevastă s’ar fi topit întreg.
Și ’n ochii tuturora dânsa vedea aceasta,
Și chiar acelea care îi pieptănau cosița,
Crezând că-i place vorba de dragostea-i nebună,
Îi tot spuneau de-acestea și-o întristau mai mult.
Și zi de zi gândia să-i spuie lui Geraint,
Dar nu putea de marea ei gingașă sfială :
Pe când, văzând-o astfel tot tristă, el credea
Că ’n adevăr atinsă-i de răutatea lumii“.
Tot farmecul vechii legende celtice este fără îndoială păstrat în această expunere așa de simplă, în care răsună o notă foarte îndepărtată, care însă, ca toate notele trecutului, nu poate rămânea niciodată străină de sufletul nostru, care, fără să știm noi, adună în el, ca să iasă în anume momente la iveală, tot ceia ce a simțit, a gândit și a voit omenirea întreagă.
Alături de traducerea lui Lecca e încercarea pe care o făceam, sânt de atunci cincizeci de ani, de a strămuta în românește pe „Enoch Arden”, dar n’am continuat mai departe. Era momentul studiilor mele istorice, care n’au fost printre cele mai ușoare, și m’am oprit. În câteva cuvinte iată care este subiectul. Un sat de pescari, în care este o fată pe care o pețesc doi tineri, și unul dintre dânșii crede că este preferat celalt, și, atunci, de și el nu avea dreptate, căci nu înțelesese ce era în inima iubitei lui, pleacă, se duce în lume. După trecere de multă vreme, se întoarce acasă bogat, în stare să ofere iubitei tot ceia ce adunase, și încet se îndreaptă către casa unde o cunoscuse. Fereastra era luminată ; el se uită pe geam și vede pe iubita lui măritată cu celălalt, cu copiii înaintea ei. El stă de privește îndelung și se întreabă dacă este bine să strice toată această fericire și, astfel, pleacă din nou: se suie pe corabie și se pierde în lume.
Se începe întăiu prin presintarea acestei naturi, așa de deosebite pentru noi: