căutarea momentelor de efect și nici de ciocnirea puternică a unor pasiuni care nu răsunau în sufletul lui, ci mai ales de introducerea acelei duioase umanități care represintă caracterul distinctiv, de la un capăt la altul, al acestui poet.
Am ales odinioară pentru a traduce, și aleg acum pentru a înfățișa aceste mostre de poesie a lui Tennyson, trei din scrierile lui: una din „Idilele regelui”, a doua din „Enoch Arden” și, în rândul al treilea, din bucățile fără caracter epic, dar în care este adunată întreaga lui sentimentalitate, admirabila bucată care se chiamă „Bunica”.
Iată întăiu din „Idilele regelui”. O să vedeți ce simplu este presintată și cum o duioșie misterioasă ne înfășoară și pe noi, încetul cu încetul, în măsura în care întră cineva în lumea Curții vechiului rege celtic Arthur, în Curtea de la Devon a Mesei cele Rotunde, în Curtea unde strălucia alba frumuseță nevinovată a Enidei și în care se strecurau diabolice ispite, în stare să tulbure toată această lume de fericire trainică :
Un prinț tributar din Devon, unul
Din ordinul cel mare al Mesei cei Rotunde,
Luase pe Enid, singurul copil al lui Yniol,
Și o iubia precum iubia lumina lumii,
Dar, cum lumina lumii se schimba după cum
E răsărit, apus de soare sau e noapte
Cu lună și tremurătoare stele, —; așa voia
Geraint ca frumuseță Enidei să se schimbe
În catifele, ’n purpuri, juvaiere,
Și ea, doar ca să placă vederilor lui,
Celui ce-a fost aflat-o ’ntâiu și a fost iubit-o când
Era ’n nenorocire, i se înfățișa
Tot într’o strălucire nouă, și Regina,
Având recunoștință pentru serviciul lui,
Ținea la ea și cu chiar mâna ei cea albă
O ’mbrăca, o ’mpodobia ca pe o prea-frumoasă,
Îndată după dânsa ’n toată Curtea cu adevărat,
Și ’n schimb iubia Regina pe Enida,
Ca una ce era întăia intre femei în lume :
Și, el când le vedea așa de strâns unite,
Se bucura de-a lor iubire bună, Geraint.
Dar, când se ridica un zvon despre aceia
Că Lancelot îi este drag pe-ascuns Reginei,
De și nu se aflase dovadă, nici pornise
În zgomot de furtună suflarea tare-a lumii,
Totuși Geraint crezu, și-l prinse-atunci o groază
Ca nu cumva și dulcea lui soție
Prin marea ei iubire pentru Guinevera,
Să sufere, ori să fi suferit vre-o pată.
Deci el se duse-atunci la rege
Și, supt cuvânt că țara lui se află
Chiar în hotar cu o pustie aspră,
In care stau baroni bandiți, răi cavaleri,
Ucigători și toți cel ce au fost fugit
De a dreptății mâni, și ’mpovărați de lege.
Deci, până ce Măria Sa va socoti
