s’a retras către una din acele vieți liniștite la țară, pe care le doresc mulți Englesi și în care se simt foarte fericiți. Pe urmă de odată, în sufletul acesta cu vibrații celtice strămoșești, — fiindcă la Englesi este de sigur și o influență latină, francesă, și o pornire germană, anglo-saxonă, dar și un misterios fond celtic, care a dat ceia ce este mai umanitar în Shakespeare și, în secolul al XlX-lea, a trecut și asupra sufletului primitor al lui Tennyson s’a petrecut ceva care l-a întors în trecut. A cules legendele acelea celtice pline de mister în care au crezut atâtea generații, și, atunci, de-odată a răsărit în el interesul epic, la care nu se gândise niciodată. Astfel, după „In Memoriam”, din 1850, a ajuns Ia volumul din 1855, „Maud”, și, cum murise prințul Albert, inspiratorul întregii politice englese, poetul a scris „Idilele regelui". Undeva în biblioteca neuitatei regine Maria se găsește, între multele cărți pe care am avut bucuria de a i le dărui, exemplarul mieu de tinerețe din „Idilele regelui”, admirabil legat, la Peching, de un mare amator de cărți frumoase, cu o iscălitură feminină foarte fină. Regina Maria a văzut cartea, și am avut deosebita plăcere să i-o pot oferi: aș fi foarte mișcat dacă aș revedea volumul, care a putut stabili încă o legătură între sufletul mieu și al Doamnei noastre de odinioară.
Au apărut „Idilele regelui” la 1858. După aceasta, la 1864 Enoch Arden, tradusă după franțuzește de Haralamb Lecca, și la 1869 îl inspiră pe Tennyson legenda Sfântului Graal, în care a crezut evul mediu și al cărui nume este interpretat Sanguis Regalis.
Cum n’am intenția să înfățișez nimic din ultima perioadă, mă mulțămesc să citez câteva din aceste producții dramatice care au însemnat activitatea lui poetică de la 1870-1890: „Gareth și Luguett“ din 1872, „Queen Mary“ din 1975, „Harold“ din 1877, „Cupa“ din 1881, „Făgăduielile lunei Maiu“ din 1883, o dramă închinată Mântuitorului însuși, care este una din cele mai plăcute presintări ale acestui mister sacru.
Eu mă opresc la fasa din mijloc pentru a înfățișa exemplele cu care se va mântui această conferință. Mă opresc la acea perioadă din mijloc, în care avem a face cu un poet epic, dar nu în sensul retoric, revoluționar, sfidător al lui Byron, ci într’un sens ca acela al autorilor de epopei din evul mediu, cari i-au cucerit atât de adânc sufletul poetului nostru, încât el s’a transformat în ceia ce erau scriitorii englesi, de fapt o ramură a literaturii francese, din secolul al XII-lea și al XIII-lea. Rare ori s’a întâmplat să se coboare cineva din vremea lui într’o vreme îndepărtată, pentru ca însuși sufletul acestei epoci să treacă, întreg și activ, producător, creator, într’însul. Dar, în același timp, în epopeia aceasta nu lipsește lirismul de odinioară, precum același lirism, care era nota fundamentală a sufletului acestuia, trăiește și în producția dramatică, unde nu este vorba de dibăcie și nu este vorba de
