suprimat această publicație și nu știu dacă a fost cuprinsă pe urmă în operele lui complecte. Pe urmă, șase ani di tăcere. La 1839 este o altă culegere și la 1842 acele „Poesii“ care păreau să represinte pentru dânsul adunarea definitivă a unor scrieri dincolo de care nu înțelege să se manifeste.
Să ne gândim ce înseamnă anii aceștia de la 1830-47 pentru istoria Angliei. Sânt ani adânc tulburați: crise economice, sociale, mișcarea chartistă, ciocniri între muncitorii prinși de o propagandă care era reformistă fără să fie socialistă, și prin aceasta s’a deosebit de mișcarea, revoluționară supt ideia de reformă socială, din Franța; ciocniri cu poliția, oameni căzând însângerați în stradă, Parlamentul zguduit de violența mișcărilor din afară: zbucium determinat de o desorientare generală. Proiecte de legi, cum era acela a) scăderii taxelor de întrare pentru grâne, sau proiectul pentru drepturile Irlandesilor, — întru cât le meritau, — apoi proiectul de lege pentru reforma electorală, pentru dărâmarea „burgurilor putrede", care sămănau cu Colegiul 1 de la Huși al nostru, în care erau vre-o trei alegători cari dădeau un senator, și se pretinde că în Anglia era un „burg putred" cu un singur alegător, pe când orașele mari industriale nu erau represintate în Parlament. Este de ajuns să se pomenească aceste trei mari probleme, învrăjbind, chemând în stradă, îndemnând la urlete și vărsări de sânge o întreagă societate, ca să se întrebe cineva: ce răsunet putea să aibă în vremea aceasta poesia lui Tennyson? Niciunul.
Și, atunci, într’un moment poetul părea că a încetat. Este un foarte frumos vers frances care spune că „la mulți oameni e un poet mort, căruia omul îi supraviețuește“, prin urmare părea și el să fie supraviețuitorul poesiei sale. Crise de acestea se întâlnesc și în activitatea unor scriitori cari n’au valoarea lui Tennyson. Elevele mele de la Vălenii-de-Munte au vrut să-mi facă o surprindere plăcută, adunând toate versurile mele de la 1890 pană astăzi; și sânt douăzeci de ani în care n’am scris niciun vers: de la 1894 pănă la 1914 n’am scris nimic; era credința mea că e un lucru zadarnic, și douăzeci de ani m’am ocupat cu studiile istorice, care sânt primejdioase, pentru că usucă sufletul. Eu am avut totuși destulă poesie în mine pentru ca, în loc ca studiile istorice să mă usuce pe mine, eu să le animez pe dânsele. Căci pentru mine istoria este o parte vie din tot ceia ce se petrece, din tot ceia ce se simte și din tot ceia ce se frământă într’o societate omenească, și nimeni n’are dreptul să răpească oamenilor folosul nebănuit care poate ieși din cunoștința tragediei milenare a omenirii întregi.
S’ar fi crezut că poetul care s’a ivit la 1830 s’a îndreptat către alte ocupații. Cum el trăia în împrejurări private destul de bune,