alocurea lanurile de porumb, crâmpeiele de vie neîngrădite ale țăranilor: în locul lor e acuma lived ea cu iarba fragedă, spălată de apă, zăvoiul sălciilor albicioase, câte odată și grădina Bulgarului, — sau și a Bomânului, ca pe la Drăgășani, — cu capetele de varză înfoiată.
În tren, care geme de lume, în căruțe, în cară, călări, pe jos, sătenii aleargă spre câștigul, cumpărăturile și ispitele bâlciului de la Râureni. Toată lumea e neobișnuit de gătită: zăvelcile au flori mari strălucitoare, cămășile sânt bătute cu fluturi, pieptarele scânteie de fir, care atârnă în firicele dese la capătul fotei. Târgovețele și-au pus pălăriile cele mai mari și rochia de mătasă.
Ca un val de pânză albă, sinelie, stropită cu albastru închis, cu roșu, cu negru, boltit ici și colo de umbrele, drumeții de Duminecă se coboară, zgomotoși, la halta bâlciului. Șoseaua e plină, în față, de covergi de coceni, de prăvălii trecătoare acoperite cu șindilă, de baratce cu călușei, de prăjini cu steaguri.
Petrecere bună! Tot înainte spre Jiblea, de-a lungul Oltului pe care-l treci în Argeș, ca să te întorci iarăși în Vâlcea. Cu toate ploile din urmă, larga apă lăptoasă, unită într’o singură albie, e mai puțin răsfățată decât Siretiul, mai puțin vioaie decât Moldova limpede, mai rău împrejmuită, mai slabă decât puternica Bistriță cu malurile rupte. Nici acuma n’aș zice: „Oltul mare”.
Jiblea e în Argeș, într’un prăvăliș de dealuri de-asupra Oltului. Marea gară de cărămidă aparentă se îndreptățește întru câtva prin aceia că de aici se merge la Călimănești și Cozia.
De fapt, nici nu sânt trei locuri deosebite acestea: Jiblea, Călimănești, Cozia, cu toate că toanele pământului
