Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/95

Această pagină nu a fost verificată

chenare și une ori pantaloni oltenești ce se lărgesc jos. Femeile-și înfășură capul cu marame albe, pe care le aștern pe frunte ca Tatarcele sau le lasă, potrivindu-le la bărbie, să atârne pănă la piept, pe când Argeșencele fac să fâlfâie vălul ca la miresele din orașe; unele, la câmp, își potrivesc câte un testemel colorat, ca un fesișor, pe creștet. Cămașa n’are de obiceiu arnici, dar e așa de sinilită, — tot așa se face și cu cămașa bărbaților —, încât se vede de departe că e albăstrie. Fotele, care, când sânt, ca aici, din două bucăți, se chiamă zăvelci sau vâlnice, sânt rare ori de coloare deschisă sau înflorite. Vâlcencele se îmbracă în albastru închis, în negru simplu, cu dungi sau cu pătrățele mai deschise.

Chipurile nu sânt așa de frumoase ca în Argeș. Un tip are ochii înfundați în arcade ciolănoase și toată fața îngustă scoasă înainte; altul, cel mai răspândit, se deosebește prin fața gălbuie, lătăreață, de lună plină, în care numai ochii au frumuseța căutăturii blânde.

Acest județ al Vâlcii e plin de mănăstiri cum nu mai este altul, afară de Ilfov în apropierea Bucureștilor. Încep cu Șerbăneștii, care s’a reparat chiar acum de Eforia Spitalelor, stăpâna moșiei d’imprejur. E o frumoasă clădire, cu două turnuri de zid, înălțată de un boier din familia Morunglavu la 1746. Casele mănăstirești, drese și ele cu multă dibăcie în podoabe, așteaptă, se zice, să cuprindă un ospiciu de bătrâni.

Se face seară, cu nori grei, pântecoși. Ei atârnă pănă în hotarul zării, unde soarele apune, trecând printre ei raze roșietece asupra celor mai depărtate coaste de la Răsărit. Acea zare de Apus e tivită cu aur supt vântul scărmănat, și ca o flacără țișnește de-odată și asupra tristeții amenințătoare a norilor. La căderea nopții, picură de ploaie în bătaia foarte rece a vântului.