Râmnicul are, — ca unul ce s’a desvoltat dintr’un târg, dintr’o stradă adecă (Episcopia n’a creat nimic în afară de zidurile ei) —, numai două artere paralele. Cea mai mare e și cea mai veche, fără îndoială, căci unește Episcopia cu biserica Mitropolitului Grigore și e în mai strânsă legătură cu strada transversală, în care sânt prăvăliile, iar, mai departe, o hală ce se lucrează acum, hanuri pentru țărani, un pod peste râu și o șosea prăfoasă care se înfundă înainte, între căsuțe. Ici și colo se deschid strade laterale, împodobite une ori cu case boierești frumoase, vechi sau înoite, și care au, — ca toate locuințile de aici, — flori în față. Unele arată și zidul mai mult sau mai puțin îngrijit al unei bisericuțe ca minunea de eleganță, în așa de mic și de îngrijit, de la Inotești. Pe un deal în față se vede micul lăcaș de rugăciune al Cetățuii, unde săbiile boierilor răzvrătiți au făcut să țâșnească pe icoanele sfinților sângele lui Radu-Vodă de la Afumați și al fiului său.
Azi, de Sântă-Măria Mică, e bâlciu. Țăranii au prins strada prăvăliilor, cu carăle, cu căruțele, ba chiar cu trăsurile lor. Unii călări, oameni grași, foarte negricioși, cu fața rotundă, impun. Dar sânt mulți gușați, mulți schilozi, multe fețe palide, strâmbate, îndobitocite, cu sau fără săculețul hidos de supt bărbie. N’am văzut niciun om și nicio femeie în adevăr frumoși. Celalt tip, blond, cu nasul, buzele, ochii mici, cu fața supțire, se înalță și el abia pănă la cuviința trupului și figurii. În acest județ, la Călimănești, e, de altfel, cel mai strașnic monstru din România: o figură diabolică de Țigan, cu dinții rânjiți, ochii umflați, căutarea piezișă, de hienă, botul scos înainte ca la un chițcan, și, pe lângă toate, cocoșat și idiot.
