de frica zapciului. În cele d’intăiu curți, și pănă departe încă, vedem numai bordeie. De pe ogeacul de lut curge fumul în valuri, găinile scormonesc pe coperiș, iar înaintea ușii de întrare, care iese de-asupra pământului cu triunghiul ei de lemn, stă nevasta, altfel bine îmbrăcată și, de multe ori, plăcută, prin liniile fine ale feței albe, cu ochii vioi și veseli. Case adevărate se întind mai încolo, în curțile învălmășite și răscolite prin care-și fac câte ceva de lucru săteni cu fața adormită. Nu se găsește vre-o primărie, vre-o școală. Numai bordeiele și căscioarele ca pe vremea lui Pazvantoglu, când Cârjaliii străbăteau în voie prin toate aceste sate nenorocite, culegând banii de argint lucitori și fetele frumoase.
De atunci e și biserica din capăt, ținta călătoriei noastre. Clădită, prin anii 1780, de boieri din neamul Zătrenilor, ea se deosebește prin marele interes ce-l au chipurile, multe la număr, ale ctitorilor. Pe fondul alb se desfac boierii zugrăviți cu cea mai mare îngrijire, amănunțit, în colori tari și limpezi; fiecare cută, fiecare garnitură în podoaba de pe veșmintele femeilor, fiecare floare de pe mătăsurile aduse de Lipscani sânt exact însemnate, spre plăcerea ochilor, dar și pentru marele folos al celui ce voiește să urmărească în cursul timpurilor îmbrăcămintea românească.
În amurgul ce se lasă, scotocim după alte urme ale trecutului, care nu se prea găsesc. Și iată că hainele de abà și de pânză cusută ale sătenilor ce-și țin în mână căciulile îndesate cu fundul mai larg în palmă, umplu tot cuprinsul bisericii lor, de care sânt mândri. Ei deslușesc cum au strâns bani de-o repară: în adevăr coperișul scânteie de frumoasa tablă lucie albă, pe care o taie și o ipun prin aceste locuri săteni, tinichigii mai buni decât Evreii de la orașe. Aici nu mai e primarul în frunte, ci un țăran
