o dâră ce se tot lărgește. Necontenit sătenii trec de la un sat la altul peste apa amorțită.
La dreapta se vede, mândră în decăderea ei, astăzi măcar ferită de ruina desăvârșită, acea biserică din Mofleni, a vechiului Bucovăț, cu păreții roșii de cărămidă săpați în firide. Ne urcăm către Bucovățul cel Nou din vârful dealului, mare și urîtă clădire, unde am spus că s’au cărat pănă și mormintele. Sentinele, îmbrăcate bine măcar de hatârul iernii, păzesc zidurile mănăstirești, care cuprind o temniță. Neapărata cârciumă pentru paznici și pentru rudele osândiților își cască ușa în apropiere. Satul, lung, destul de sărac, cu negre curți noroioase îmbulzite de coșare, cu copaci netrebnici în crengile cărora se prinde fânul și cocenii, e urît și trist, lipsit de viață.
După ce l-am străbătut, cotim pe coasta dealului supt un părete de lut, acum cu totul desgolit, unde odată, — și încă pănă dăunăzi, — erau păduri minunate, care, între alte foloase, întăriau coasta împotriva Jiiului nesățios, care se răsfață jos, cerând tot mai mult pământ pentru mâlurile sale. Într’un loc care se zice „La trei fântâni”, bunătatea de suflet a boierilor din vremuri, stăpânitori în aceste părți, au pus la îndemâna călătorilor trei izvoare ce-și preling apele muind în mocirlă lutul cleios. Acuma însă cursul lor a încremenit, și largul râu din vale el însuși a prins coajă groasă de iarnă, așa încât nici n’ai putea bănui că acolo, în acea râpă unde ghiața e mai netedă și zăpada mai tare suflată de vânt, curge și mai departe, în fundul ce nu se poate vedea, una din apele cele mari ale țării.
Odată, veniau pănă aici, de poposiau în umbra copacilor, în susurul izvoarelor, pe când Jiiul de jos în freamăt de valuri trimetea răcoare bună și ochiul se pierdea asupra grânelor bogate ce acoperiau șesul întreg, trăsurile ce scoteau la primblare
