Calea ferată spre Calafat face să se vadă încă odată, pe dreapta, căsărmile întinse, arborii și ruina meșteșugită a parcului. Ea străbate apoi o mare livadă verde pe care pasc turmele și vite singuratece: cea d’întăiu stație și spune aceasta, prin numele ei, Livezile. O veche mănăstire lângă un heleșteu, după care i se zice „mănăstirea de la Balta Verde”.
Apoi ne înfundăm în valuri înalte de nisip roșietec, pe care cresc pe alocurea păduri dese. Când strânsoarea lor încetează, se răsfață mai multă vreme minunatele lanuri de porumb, de grâu tânăr, petecele de vie din domeniile Coroanei Sălcuța, — o amintire a sălciilor albicioase, care au perit pentru a lăsa loc grânelor hrănitoare, — și Șegarcea, cu una din cele mai luxoase printre gările care puteau costa mai puțin.
În urmă, șesul cuprinde tot, șesul gras cu pășuni și lanuri bune, care dau bogăție multelor sate răspândite în toate părțile. Apoi cerul se face cenușiu și pământul negru. Din când în când, stații mari se ivesc în noapte. La Băilești, clienți grosolani se luptă pentru „țapii” de bere rece. Într’un tărziu un șir de lumini se vede, apoi mai departe altele ce tremură, — acolo e Dunărea —, și sus, și mai departe, un ultim punct strălucitor, care e pe malul celalt. Sântem la Calafat, și trăsura ne poartă prin strade drepte, cu case mari, bune, dar aproape cu totul cufundate ‘n întunerec, oprindu-ne la un marc otel somnoros, a cărui listă de oaspeți cuprinde nume de Greci și Evrei, grânari, samsari și gheșeftari.
Văzut ziua, Calafatul, o creațiune a lui Știrbei-Vodă ca și Călărașii, la cealaltă parte a Dunării, se arată ca un orășel vesel. Stradele drepte, șoselele trase după un plan cuminte, se desfășură între clădiri trainice cu coperemântul de țigle, obișnuit în Dolj,
