care muri în 1573 și se îngropă în zidirea sa. Soția lui Ștefan, Dobra, fiica, Hrisafina, poate fiul, Pârvu, care e și dânsul socotit printre întemeietori, își aflară locurile de odihnă, pe care o presupuneau veșnică, tot la Bucovăț. Clădită în chip de cruce, cu câte o ieșire de zid ascuțită înaintea altarului, împodobită cu zimți, cu ciubuce și cu două rânduri de ocnițe, înflorită prin linii de cărămidă foarte roșie, perfect coaptă, care răsar din tencuiala ce acopere pe celelalte, trainică și îngrijită în toate amănuntele sale, biserica Bucovățului își ridică mândră turnul de-asupra zăvoaielor de sălcii argintii ce mărgenesc cursul Jiiului.
Astfel stătu aproape trei veacuri, și ruina nu se putu apropia, după acest soroc obișnuit al clădirilor vechi, de zidurile ei. Numai în veacul al XIX-lea egumenul grec Hrisant Penetis, altfel un om binefăcător, prinse frică de năvălirile râului vecin și părăsi zidirea lui Ștefan Banul. De trei ori el se puse la lucru, după risipiri și cutremure, pănă ce izbuti, la 1840, să dea gata clădirea mare, stângace și urîtă a noului Bucovăț, unde veniră și pietrele ctitorilor. Cel vechiu fu lăsat să se dărâme, dar el se îndărătnici să rămâie, așa gol cum era acuma. Locuitorii, cu râvna lor de a-și ținea în bună rânduială biserica, au putut numai să o strice pe din lăuntru printr’un tămânjitor, care a zugrăvit din nou și pe Ștefan Banul, zicându-i „Ștefan Barbul”, și, neîncumetându-se a înfățișa pe Domnul Carol și pe Doamna Elisaveta, li-a atârnat fotografiile în naos. Biserica așteaptă încă îngrijirea luminată a timpurilor mai bune, ce au sosit[1].
- ↑ Azi e complect refăcută de Comisiunea Monumentelor Istorice (1939).
