sterpe, goale. Prundișul și bolovanii i-a lăsat pe drum și tot acolo și-a pierdut toată puterea: aici apele lui se poartă așa de încet ca fața suflată de vânt a unei mlaștini. Îl treci pe un pod de lemn, nou, lung și tremurător. În față, se ridică dealuri destul de înalte.
În spre Craiova e satul Mofleni, azi numai o mahala a orașului, care se vede din punctele mai înalte, cu livezile, acoperemintele roșii și puținele turnuri, mici, rotunde, tărcate ale bisericilor sale. Casele satului stau mai mult în câmp, îngrădite cu pari și vergi; cele mai multe au un nou tip, obișnuit la șes: în față, două uși, după un cerdac cu stâlpi scos foarte tare înainte; pe muche, încă două ferești. Coperemintele sânt mai mult de țigle trainice, aiurea însă, prin vecinătate, mai rele, de stuh, șindilă sau tablă văpsită roșu.
Chipurile sânt foarte amestecate: pe lângă fața caracteristică, fină, a Olteanului din șes se văd obrazuri umflate de oameni bălani, cu croiala grosolană. Întâlnești și câte un jupân în giubea, stând măreț în fundul carului, dar cei mai mulți drumeți poartă mantaua și potorii de abà, în de obște fără fireturi, și înalta căciulă turtită, fără țuguiu, pe care au făcut-o cunoscută tuturora portretele lui Tudor. Ei arată oameni cu stare și mândri de neatârnarea pe care li-o dă aceasta. Femeile au fuste scurte de postav de târg și scurteici: fața e încunjurată de un văl și, când ochii sânt mari, negri în supțirea față albă, ți se pare că vezi din acele Doamne și jupănese pe care vechii zugravi le înfățișează în rândurile ctitorilor.
În Mofleni e vechiul Bucovăț, una din cele mai vrednice de văzut biserici de la sfârșitul veacului al XV-lea. Ctitorul e Ștefan Banul, din vremea Mirceștilor,
