Centrul, luminat electric, face o mare impresie. Se văd cartiere de case înalte, lipite una de alta, ca „Lipscanii” Bucureștilor. În fața unui admirabil otel care se termină acuma, — gust ultra-modern, faianțe colorate, proporții mărețe,— mă opresc la unul mai vechiu, dar tot așa de încăpător, unde petrec noaptea constatând că orașul Craiova are pe stradele sale bine pavate, care răsună puternic, pănă la ceasuri înaintate și apoi des de dimineață, o circulație destul de apreciabilă pentru cine ar voi să doarmă și nu poate. Din județul de țărani și moșneni, — de țărani mai mult moșneni și moșneni mai mult țărani, — al Gorjului, am venit iarăși într’o reședință a boierimii, ca Bucureștii, ca lașul.
Văzută ziua, Craiova e cum mi-o închipuisem. Două mari strade se taie cruciș. Cea mai mare’ cuprinde prăvăliile mai însemnate (nu oficiile publice, care nu sânt toate impunătoare și se află, cele mai multe, răspândite, după răul nostru obiceiu, prin unghiuri puțin văzute și cercetate de călători). Sânt pe dânsa și case particulare de toată frumuseța, în genul vilelor cochete, cu grădiniță în față, pe care și le dorește tot Românul și care nu sânt decât floarea bogată, de seră, a umilei floricele de câmp—, casa țăranului. Între ele se ivește, veselă în mijlocul arborilor, o frumoasă biserică roșiatecă, una din cele trei mari biserici, toate modernisate cam în același fel, ale Craiovei.
De la un loc caracterul elegant, european al stradei slăbește, cu toate că pavagiul îngrijit merge mai departe. Aici se văd case mici, risipite, magherniți pe maidanuri goale, locuinți cufundate în pământ, praf (o! e destul în Craiova șeasă!), — ba chiar o râpă cu puțină apă înăbușită de un gunoiu care
