La întors, apusul strălucitor de aur șters, de ruginiu ușor, se desfășură când ieșim din strâmtoare. Și, în același timp, în răsăritul siniliu înflorește fața galbenă a lunei. Lunca întreagă, cu umbre mari negre, pare înălțată în lumi de taină.
4. Între Târgul Jiiului și Severin: două drumuri.
Târgul-Jiiului e legat printr’o șosea cu capitala județului vecin, cu Severinul. Urmăm această șosea într’o zi de o tristeță blândă, cu puțină lumină rece strecurată prin pânza, așternută de la un capăt pănă la altul, a depărtaților nori albi.
După podul peste Jiiu, la capătul zăvoiului, care e grădina orașului, șoseaua înaintează fără șerpuituri, supt dealuri împădurite, dincolo de care se văd munții înegurați; de ceialaltă parte, alte șiruri de înălțimi se înșiră învălurate.
Bălți de ploaie, heleșteie în care femei își curăță pânzeturile, un petec de pădure rărită. Încolo, drum aproape pustiu, îndată ce te-ai depărtat de oraș, porumbiști ce se culeg, arături proaspete înseilate ici și colo.
Satele nu sânt rare. Pe coastele înălțimilor se ivesc adesea mari biserici nouă, frumos înălbite, biserici de zid cu câte două turnuri. Dar casele de bârne sânt foarte proaste și stau mai prejos decât cele mai rele din Vâlcea. La multe lipsește și varul și lutul; fereștile sânt abia căscate și le acopere câte o fărâmă de geam cețos. Rare ori vre-o poartă săpată; niciodată o podoabă, o floare. Unele sânt adevărate poieți goale, și pe d’inuntru și pe din afară.
Dar casa e mai săracă, mai nenorocită și tristă decât locuitorul ei. Pătulele sânt mari, foarte bine împletite, nutrețul de iarnă al vitelor, coceni și fân, stă înfipt în prăjini. Copiii zdrențuiți merg „la boi”, și cirezile, turmele de oi și de capre pasc în jurul
