Mă prinde de la o vreme teama că aceasta ar putea să fie toată Brăila: căsuțe și cârciume pentru petrecerea zgomotoasă a corăbierilor de toate neamurile, iar, undeva lângă port, câteva case, vaste și scumpe, ale administrației.
Însă iată că zidurile se îndesesc, se înalță de amândouă părțile stradelor largi. Tramvaie electrice lunecă scăpărând pe șine. Apoi linia de palate se mântuie într’o piață, care e miezul Brăilei.
Niciun oraș din România n’are o astfel de piață, și ea își află greu părechea chiar în centrele mai mici ale Apusului. În mijloc e un parc desăvârșii întreținut, care se desface la acest ceas de noapte, supt cerul mânios, în lumina felinarelor ce clipesc slab, ca o massă întunecată. Drumuri o străbat în toate sensurile, și o încunjură strade neobișnuit de largi, alcătuind un dreptunghiu. Clădiri înalte, unele deosebit de monumentale, ca Teatrul Ralli, Otelul Frances, formează zidurile care domină, pe când strade lungi își înfundă, în sus, în jos, în stânga liniile de lumini; cafenelele, cofetăriile, tutungeriile, prăvăliile de stofe, de brânzeturi, de haine, de pălării, librăriile au încă vitrinele lor luminate: cumpărătorii și clienții sânt Români, Greci, Italieni, ba chiar Olandcsi din Rotterdam, cari cer în franțuzește și englezește cărți poștale cu vederi din Rrăila și lipesc pe ele, cu deosebită plăcere, mărci poștale cu chipul Regelui Carol.
Ziua desfășură frumuseță orânduită a marelui port românesc. După ce, prin tratatul din Adrianopol, la 1829, — nu e nici o sută de ani de atunci, și Brăila mai are timp să se desvolte pănă ce va ajunge să-și serbeze centenariul —, locul pe care se ridicase cetatea, pentru totdeauna dărâmată, a Brăilei, fu încredințat Țării-Românești, din care fusese deslipit, —
