Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/419

Această pagină nu a fost verificată

pe de rost, la vrâsta lor fragedă, pe toți zeii anticității: „krima” și „kaimeni”, adecă „păcat” și „săraca”, revin necontenit în graiul doamnei, ca o largă compătimire orientală, când e vorba de cineva care sufere, și în special de cineva care a sărăcit, de o fată care, cu o zestre prea mare, a luat pe un bărbat prea ușor la cântărit. Căci și sumele de bani sună necontenit în convorbire, chiar și milionul pe care cutare arendaș grec, îndrăzneț și cu noroc, l-a câștigat, puindu-l de o parte, spre folosul, de sigur, al țării sale îndepărtate, în ani de bielșug, când Dumnezeu, în mijlocul secetei une ori, a trimes o ploaie de favoare numai pe lanurile lui fericite.

O gară spațioasă, bucșită de lume bine îmbrăcată, care se mișcă în toate părțile, în duduitul nerăbdător al trenurilor de marfă ce așteaptă. O alee de bulevard se deschide în noapte, luminată slab, supt apăsarea unor bălauri de nouri negri, de câteva felinare de petrol, care nu se prea potrivesc cu frumosul pavagiu, unic în România, pe care lunecă liniștit roțile birjei mânate de un urît birjar cu șapca pe ceafă.

Ai crede că la capătul acestei dumbrăvi îngrijite, prin frunzișul rărit de toamnă al căreia se văd înalte case cu fațada străbătută de lumini, se deschid stradele largi, cu case înalte, egale în bogăție, pe care le cunoșteam de înainte, prin faimă, ale Brăilei comerciale. Și aici însă satul, vechiul sat murdar de supt puternica cetate a Turcilor, pe terenul scurmat de ghiulele și stropi de sânge al căreia se ridică acest port de căpetenie al Dunării românești satul acesta-și reclamă drepturile antice. Vezi mici căsuțe, cârciume dese, dar nu și frumoase, maidane, multe maidane, care sânt, ce e dreptul, îngrădite.