Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/39

Această pagină nu a fost verificată

încă. Lăicerele, scoarțele arăturilor proaspete, ale fânețelor verzi, ale puținelor lanuri de porumb chircit și uscat se cufundă și se ridică în linii blânde. Privirea prinde astfel mai bine satele mari, strâns alcătuite.

Și rasa e alta, mai bună, mai mândră. Fața, albă, e ușor ovală; fruntea dreaptă, dar nu largă, ochii mici cu liniile ascuțite, nasul puțin coroiat, gura și bărbia frumos croite tivesc în profil obrazul mare, întins, nu bosumflat, nici osos ca al Bulgarilor, cu urechea fin desemnată; mustața e mică, supțire: un „spic al grâului”, cum zice în cântece. Când merg călări cu căciulile înalte, tot una de late la basă și la vârf, cu mantiile de abà albe plutind în vânt și acoperind ca un valtrap spinarea cailor mărunți, ți se pare în adevăr că vezi ostași de lupte sau de răscoală, dintre cei ce au făcut vestite aceste plaiuri. Icoana de căpetenie tăcută, cu fruntea încrețită și buzele strânse, a lui Tudor răsare înainte-ți, și pare că-l vezi pornind în ziua de Februar, cu un cer de plumb, greu ca acesta de astăzi, cu văzduhul tot așa rece, — cer și văzduh ca și cugetul lui de om cu sufletul închis, care grămădește ura și-și hrănește dintr’însa setea de răsbunare —, parcă-l vezi pornind, cu cetele norodului, în largi mantale de aba albă, pentru a-și înfrunta ursita.

Numai portul femeilor e mai urît decât în dealurile și în munții Vâlcii: supt ploaie trec ca niște călugărițe catolice fețele înfășurate în broboade, trupurile învălătucite în mantii albe, șnuruite.

Valea Jiiului vine din sus, cu apa largă, ca de argint topit, șerpuind încet, în falduri grele. E, neapărat, mult mai îngustă decât valea Oltului, dar pare mai lată, cu dealurile mai joase și arborii mai rari, grămădiți numai în unele părți. Porumbul s’a cules.