nou al Casei Bisericii: înlăuntru și pe lături însă pustietatea, care moștenește pe toți, n’a fost încă scoasă din drepturile ei.
Satul Snagovului făcea parte odinioară din stăpânirile întinse ale mănăstirii: astăzi locuitorii lui se hrănesc greu din munca pescuitului, la care li s’au alipit câtva timp și Lipoveni, aduși de la gurile Dunării, oaspeți nu tocmai iubiți pentru acei ce din neam în neam au vânat balta aici. Ca și lacul din Căldărușani, și acesta ascunde pești de mai multe feluri și raci foarte gustoși, cari, în partea locului, se mănâncă, nu numai fierți, ci și fripți, puindu-li-se spinarea pe grătar[1]. Lacul e, ca toată vechea moșie snagoveană, a Statului și e căutat în antreprisă.
Îndată ești în șoseaua ce duce la Țigănești. Satul, foarte mare și risipit, se vede după puțină vreme pe largul șes verde, în care grâiele acum, în April, încep a unduia mătăsos.
Înaintea noastră vine alergând, ca la un atac, o ceată de soldați în haine de vară, fără arme și cu bidoanele de tinichea în mână: ei se îndreaptă spre puțul cu cumpănă, de al cărui lanț de fier atârnă donița ce se scoboară în adânc. Alte grupuri ostășești sânt risipite pe șosea. În curți se văd piramide de arme. Câte un leat pașnic stă pe prispă între moșnegii casei, cari-i erau străini pănă acum zece minute, și vorbește cu ei cum li-ar vorbi lui taică-său și maică-sa de acasă. Alții ajută la focurile care pâlpâie în groapă, supt cazanul în care fierbe mămăliga pentru unul mai mult, un Român, un frate și, zic cei de-acasă cu milă, un soldat. Lângă un gard de nuiele, un chipeș ofițer blond înoadă un sfat cu o fetiță
- ↑ De mult, scursorile fabricilor vecine au otrăvit apa, devenită stearpă. Nu știu ce urmări va avea în această privință „asanarea” la care se lucrează astăzi (1939).
